Aproape toți își doresc raiul și Îl laudă pe Dumnezeu. Dar dorința și admirația nu țin locul schimbării: Dumnezeu nu caută admiratori, ci fii care să-I semene.

Preferi să asculți? · 4 min

Întrebați dacă își doresc să ajungă în rai, aproape toți oamenii răspund fără ezitare: „Da”. Pentru mulți, această dorință pare să fie deja jumătate din drum. „Dacă îmi doresc sincer viața veșnică”, gândesc ei, „Dumnezeu va ține seama de asta.”

Alături de dorință vine apoi lauda. Omul religios admiră lucrările lui Dumnezeu: cerul înstelat, frumusețea naturii, minunea vieții. Îi mulțumește, Îi cântă, merge la biserică, aprinde o lumânare și spune o rugăciune. Fără să o spună direct, el crede că toate acestea Îl vor face pe Dumnezeu să-l primească în lumea veșnică. Cu cât laudă mai mult, cu atât se socotește mai aproape.

Ciudat este că în viața de zi cu zi nimeni nu gândește așa. Niciun patron nu plătește salariu celui care îi laudă firma, dar nu lucrează în ea. Niciun antrenor nu-l trece în echipă pe suporterul care strigă cel mai tare din tribună. În orice alt domeniu știm că dorința și admirația sunt doar începutul. Numai în religie omul își închipuie că ele ajung pentru a primi cel mai mare dar care există.

Admiratorul unui Mercedes

Să ne gândim la un om care admiră mașinile Mercedes. Le cunoaște toate modelele, urmărește fiecare lansare și le laudă calitatea oriunde ajunge. Își pune pe perete fotografia modelului preferat și visează ani la rând să-l aibă. Poate chiar scrie fabricii o scrisoare plină de cuvinte frumoase despre produsele ei.

Ar crede omul acesta că, pentru atâta admirație, fabrica îi va trimite o mașină cadou? Nici măcar el nu crede așa ceva. Știe foarte bine că laudele lui, oricât de sincere, nu țin loc de preț. Dacă vrea cu adevărat mașina, trebuie să muncească, să economisească și să renunțe la alte lucruri, poate ani întregi, până strânge suma necesară. Dorința îl pune în mișcare, dar nu îl califică. Admirația îl face să înceapă drumul, dar nu îl duce la capătul lui.

Și totuși, același om merge duminica la biserică și gândește altfel. Crede că, dacă Îl laudă pe Dumnezeu pentru lucrările Lui, dacă Îi cântă și Îi spune cât de mult își dorește raiul, Îl va convinge să-i deschidă porțile veșniciei. Ce n-ar aștepta niciodată de la un producător de mașini, așteaptă de la Creatorul universului.

Ce cere, de fapt, viața veșnică

Ilustrația are și o limită. Viața veșnică nu se cumpără cu bani și nici cu fapte bune puse la socoteală. Prețul ei nu este o sumă, ci o schimbare: omul însuși trebuie să devină potrivit pentru lumea în care vrea să intre. O lume în care nimeni nu minte, nu înșală și nu-l rănește pe altul nu poate primi un om care poartă încă în inimă mândria, invidia și neadevărul. Nu pentru că Dumnezeu ar fi zgârcit cu darul Său, ci pentru că un asemenea om ar aduce cu el tocmai răul de care acea lume este liberă.

Lauda, cântarea și rugăciunea nu sunt rele. Sunt bune când izvorăsc dintr-o inimă care vrea să se schimbe. Devin însă o amăgire când iau locul schimbării. Dumnezeu Se plângea de poporul Său tocmai pentru acest lucru: „Când se apropie poporul acesta de Mine, Mă cinstește cu gura și cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29:13). Iar Domnul Isus a spus limpede: „Nu orișicine-Mi zice: ‚Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

Dumnezeu nu caută admiratori, ci fii care să-I semene. Admirația adevărată nu se oprește la cuvinte; ea îl face pe om să vrea să devină asemenea Celui pe care îl admiră. Iar pe acest drum omul nu este lăsat singur: Dumnezeu Se oferă să-l formeze, dacă omul se lasă format.

De aceea, întrebarea decisivă nu este „Îmi doresc raiul?”. Aproape toți își doresc. Întrebarea este alta: „Devin eu omul care ar putea trăi acolo?”

Comentarii

Nu este nevoie de cont — completează numele și emailul tău.